Proiectarea clădirilor este o operaţiune care necesită satisfacerea în acelaşi timp a mai multor cerinţe, aflate uneori în conflict: rezolvarea uneia poate anula rezolvarea prealabilă a alteia, care la rândul ei, la prima vedere, nu poate fi rezolvată fără acelaşi efect...
Arhitectura este, într-un fel, o artă a compromisului: niciodată nu se pot rezolva perfect toate aceste aspecte contradictorii şi atunci trebuie decisă cea mai bună cale de urmat, astfel încât efectul final general să fie cel căutat. Calitatea soluţiei arhitecturale depinde de modul în care a fost făcut acest lucru.
Principalele aspecte de care trebuie să se ţină seama în proiectare (luată ca întreg proces ) ar fi:
Buna "funcţionare" a clădirii depinde de dispunerea spaţiilor aferente unor funcţiuni şi de relaţia dintre ele, precum şi de nivelul de adaptare al acestora la activităţile desfăşurate în clădire.
Există şi principii generale, care trebuie aplicate indiferent de funcţiunea pe care o are clădirea, şi care sunt similare în toate cazurile, cum ar fi, de exemplu, cele care se referă la fluxurile de circulaţie.
Sunt de părere că dacă nu e vorba de clădiri strict utilitare, această cerinţă ar fi cea mai importantă. Dar trebuie să se ţină cont de faptul că estetica arhitecturală este uşor diferită de estetica altor discipline vizuale. Diferenţa reiese din faptul că un obiect arhitectural nu este unul care să fie doar privit, cum ar fi, de pildă, cazul cu o sculptură.
Obiectul arhitectural va fi folosit, oameni vor trăi sau vor lucra înăuntrul său. Este, practic, mediul în care aceştia vor trăi, iar felul în care este conceput va avea influenţă asupra acestora. Arhitectura creează stări în toţi cei care intră în contact cu ea, fie că sunt sau nu conştienţi de acest lucru.
Funcţionalitatea clădirii este şi ea o componentă în judecata estetică asupra unui obiect arhitectural, spre deosebire de o sculptură, sau de o pictură, de pildă, al căror singur scop este acela de a produce plăcere estetică atunci când sunt privite. Nu este vorba doar de funcţionarea corectă a clădirii, a dispune funcţiunile într-un anumit fel poate fi un act estetic în sine, acest lucru putând face parte din ideea proiectului.
Dar dacă o clădire este funcţională, uşor de folosit, nu înseamnă neapărat ca este şi valoroasă din punct de vedere estetic. Este o condiţie necesară, dar nu suficientă. Considerentele funcţionale restrâng, în principiu, libertatea arhitectului în momentul în care se preocupă de estetica clădirii (în sens de estetică pur vizuală, a formelor).
Arhitectura lucrează cu spaţii şi volume. Din modul în care sunt compuse acestea şi din felul în care se relaţionează între ele, rezultă efectul estetic, atât din punct de vedere strict vizual, dar şi funcţional, având în vedere că diferitelor spaţii le sunt desemnate diferite funcţiuni.
Problema este următoarea: a rezolva în interior spaţiile şi volumele din punct de vedere estetic, nu presupune neapărat că acest lucru a fost rezolvat şi în exterior, iar exteriorul rezultă practic din ceea ce se găseşte în interior. În plus, spaţiile interioare trebuie compuse având în vedere şi alte considerente în afara celor estetice, cum ar fi cele funcţionale. Şi invers este valabil acest lucru. Trebuie să se ţină cont întotdeauna de efectele în toate părţile ale oricărei intervenţii.
Volumetria unei clădiri poate fi uneori interesantă în sine, dar nepotrivită pentru locul unde va fi amplasată. Trebuie studiată zona în care se face inserţia noii clădiri, iar soluţia elaborată în aşa fel încât să completeze în mod armonios existentul. Pentru aceeaşi temă, soluţia poate fi diferită de la loc la loc, chiar şi în interior, pentru că volumetria exterioară este strâns legată de cea interioară. De aceea, este de preferat a se elabora câte un proiect pentru fiecare caz în parte şi a nu se folosi proiecte tip, care cu greu pot răspunde la această cerinţă- dacă dorim o estetică urbană de calitate (nu vorbim şi de faptul ca ele răspund mai greu şi nevoilor diferite ale beneficiarilor diferiti).
Orice intervenţie într-un tesut urban existent transformă oraşul. Dacă nu se ţine cont de acest lucru când se elaborează soluţia, puţin câte puţin, oraşul va deveni haotic, din punct de vedere volumetric, dar nu numai.
Pentru fiecare parcelă de teren, există reglementări urbanistice emise de către primarie, care specifică modul în care se poate construi pe aceasta. Aceste reglementări pot fi: retrageri minime de la limitele terenului, regimul maxim de înălţime, procentul de ocupare al terenului, coeficientul de utilizare al terenului sau altele de acest tip. Soluţia trebuie adaptată şi acestor cerinţe, încă din stadiul incipient al acesteia.
În plus, există normative în funcţie de diverse situaţii, cum ar fi destinaţia clădirii, care se pot referi la securitatea la incendiu, siguranţa în exploatare, sănătatea populaţiei şi altele. Acestea pot reglementa de la situaţii cum ar fi suprafeţe minime necesare, până la chiar reglementarea partiului arhitectural.
De regulă, acestea sunt : arhitectura, rezistenţa, instalaţiile şi echipamentele tehnologice, dar şi altele, după caz.
Stuctura de rezistenţă, instalaţiile, şi în general, partea care s-ar putea numi ,,tehnică'' a construcţiei, inluenţează modul în care se elaborează partiul arhitectural şi volumetria.
De exemplu, un volum anumit, pe lângă faptul că trebuie să satisfacă cerinţe estetice, trebuie să fie şi viabil din punct de vedere al staticii, mai ales la scara la care sunt volumele arhitecturale.
Necesitatea viabilitătii clădirii din punct de vedere al rezistenţei şi stabilităţii, precum şi posibilităţile tehnologice disponibile în vremea proiectării, impun anumite direcţii, atunci când formele sunt concepute. Unele elemente din cadrul volumului trebuie să fie structurale şi pot apărea unele în plus, care poate n-ar fi necesare din punct de vedere estetic. Dar acest lucru nu înseamnă că ele nu pot fi utilizate în folosul aceleiaşi estetici.
Un exemplu bun: în arhitectura clasică, formele caracteristice rezultă din faptul că materialele disponibile erau cărămida (sau piatra) şi mortarul. O deschidere mai mare se rezolva prin intermediul arcelor sau bolţilor, erau anumite impuneri date de posibilităţile materialelor folosite, iar arhitectul avea libertate de creaţie în limitele acestor posibilităţi. După ce a apărut betonul armat, sau posibilitatea folosirii structurilor metalice, au putut apărea forme noi, care nu erau posibile în trecut.
Am amintit de aceste lucruri pentru a ilustra mai bine faptul că elementele tehnice au influenţă asupra formei create, până la un punct, dar întotdeauna. Ţine de abilitatea arhitectului a cunoaşte modul în care se produce această influenţă şi a folosi aceste aspecte în folosul rezultatului dorit.
Similar, şi celelalte părţi tehnice, în afară de materialele din care se compune efectiv volumul arhitectural, vor influenţa, mai mult sau mai puţin, soluţia arhitecturală.
Trebuie să existe o viziune coordonatoare asupra tuturor specialităţilor şi să fie dirijate în vederea producerii rezultatului dorit sub toate aspectele.
Acestea ar fi principalele aspecte de care trebuie să se ţină cont simultan în momentul elaborării soluţiei arhitecturale. Modificând unul, dintre aceste aspecte, se modifică şi celelalte şi invers. Cel care elaborează soluţia, trebuie să aibă abilitatea de a le manevra în acelaşi timp, intuind rezultatul final.
Aceste antagonisme se rezolvă verificând în permanenţă, pe măsură ce se elaborează soluţia, toate efectele pe care le are orice intervenţie în toate direcţiile care interesează şi revenind, de câte ori este nevoie, asupra încercării facute.
Pe măsură ce experienţa arhitectului creşte, intuiţia necesară îndeplinirii acestor sarcinii devine mai eficientă şi implicit, rezultatul mai performant, deşi bineînţes că este vorba şi de aptitudinile personale ale acestuia. Care dintre acestea are o mai mare importanţă, este o întrebare ce face obiectul unor discuţii despre care nu cred că se va finaliza curând.